Cum se manifesta viata dincolo de noi? Ce este mai departe de ultima sclipire a luminii? Ce se afla sus, jos si in laterale in acelasi timp? Cum se simte, oare, un om in momentul in care decide sa isi puna capat zilelor? Atunci cand se gandeste la asta, decide ca e cea mai buna solutie, isi pregateste testamentul moral… Apoi asterne cateva randuri pe o foaie… Apoi incepe sa isi pregateasca finalul. In mintea lui ce se intampla?
Cum ar fi sa traiesti experienta unei morti, iar apoi sa continui sa traiesti? Sa te simti acoperit de intuneric, sa fii intr-un cosciug ce te apasa, lumea sa fie in preajma ta, iar apoi sa dispari pentru totdeauna!? Dar mai apoi sa continui sa traiesti, tinand cont de aceasta experienta…
Daca am putea avea puterea de a intelege ca realitatea/viata sau, in general, lucrurile nu se limiteaza la noi, daca am intelege ca nu doar persoana noastra e totul ci totalitatea persoanelor constituie intregul, daca am deveni un organism omogen, viabil, atunci am descoperi frumusetea pe care viata ne-o pune la dispozitie in fiecare zi prin simplul fapt ca putem privi Soarele, norii, copacii cu sau fara frunze, Luna sau natura in simpla ei forma.
Sa te gandesti si la celalalt, la omul de langa tine. Sa te gandesti ce simte el sau ce vede cand te priveste. Cati dintre noi facem asta? Cati dintre noi ne gandim sa oferim celorlalti exact ceea ce am vrea sa primim? Raspunsurile clasice sunt de genul: „Nu ma intereseaza ce spun ceilalti!”. Daca nu te intereseaza ce spun ceilalti, de ce te imbraci? De ce iti pui silicoane? Nu ti le pui pentru tine, sa fim seriosi. Daca, totusi, inca mai crezi asta, sa stii ca ai o problema ce se poate rezolva in cateva intalniri la un psiholog.
Revenind la inceput, consider ca experienta mortii, simtita, traita intr-acolo unde spiritul ne paraseste, inchipuirea trupului nostru lipsit de insine noi, ne-ar putea ajuta sa constientizam parti din noi cu care avem zilnic de-a face, dar de care nu suntem pe deplini constienti!